Povestiri pe scurt de lecturi pentru elevi, îndrăgite și de adulți
In sectiunea Povestiri, Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir

Urmare la Descrierea Moldovei – ep.4

Descrierea Moldovei

de Dimitrie Cantemir

II Partea politica

Capitolul XVII. Despre năravurile moldovenilor

imitrie Cantemir folosea cuvântul ”năravuri” cu înțelesul de însușiri, caracteristici. În Descrierea Moldovei a arătat că moldovenii aveau prea puține năravuri bune și mai multe năravuri rele.

Astfel, moldovenii erau trufași, semeți și puși pe gâlceavă. Uitau ușor dușmănia, iar prieteniile nu țineau prea mult. Le plăcea să petreacă în ospețe și iubeau vinul.

Când începeau lupta erau viteji, dar apoi se înmuiau. Față de cei învinși erau când cruzi, când miloși, după firea lor nestatornică. Nu cunoșteau măsura: dacă le mergea bine erau semeți, dacă le mergea rău se zăpăceau și nu știau ce să facă.

Învățătura le era urâtă aproape la toți și socoteau că îi înebunește pe oameni. Femeile ieșeau rareori de la casele lor, cele măritate purtau părul bine acoperit, fetele nu purtau nimic pe cap. Nevestele oamenilor de rând erau frumoase, dar în cea mai mare parte erau desfrânate, iar unele beau acasă mult vin.

Locuitorii din Țara de Jos nu prea se duceau la biserică, erau buni războinici, dar le plăcea să și prade. Cei din Țara de Sus munceau mai bine decât se luptau, erau foarte credincioși, de aceea au și făcut atâtea biserici și mânăstiri, iar pădurile erau pline de călugări și sihastri. Erau credincioși față de domn, vrednici în trebile țării, aveau năravuri bune.

Pe la nunți, moldovenii jucau hora, altfel decât dansurile nemțești și leșești. Între Înălțare și Rusalii, cetele de călușari jucau zi de zi, iar noaptea dormeau în biserici. Oamenii bolnavi erau aduși și lungiți pe jos, iar călușarii îi călcau, de trei ori în trei zile, din cap până-n picioare. Se spune că după aceea nu mai aveau nimic.

Capitolul XVIII. Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă

Moldovenii își căsătoreau copiii la vârsta permisă de legile bisericești. Flăcăul își alegea fata și trimitea pețitori la părinții ei. Dacă se învoiau, chemau un preot să oficieze slujba de logodna și cei doi logodnici schimbau inelele în fața lui, drept legământ.

La nunta, slujba de casatorie se făcea seara, la biserică, apoi avea loc ospățul, la casa miresei. După ora trei dimineața, un diac citea foaia de zestre a miresei, lucrurile erau încărcate în căruțe și duse la casa mirelui. După aceea plecau și mirii, pe care nașii îi conduceau în odaia de culcare.

A treia zi după nunta, dacă mireasa fusese fecioară, se ținea un ospăț. Dacă erau oameni de rând, la ospăț toată lumea vedea cămașa cu semnele fecioriei pierdute de mireasă în noaptea nunții. Dacă erau boieri, semnele le vedeau numai socrii. Dacă mirele găsise mireasa spurcată, adică fără feciorie, a doua zi el își chema prietenii și le spunea, iar aceștia îi înhămau pe părinții fetei la o căruță proastă și urâtă, o urcau pe fiica lor în căruță și îi mânau să o ducă înapoi acasă la ei. Mirele oprea toată zestrea și primea de la părinții fetei banii cheltuiți pentru nuntă. Boierii puteau să răscumpere necinstea fetei, dând o zestre mai mare, în sate și bani.

Capitolul XIX. Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni

De îndată ce murea cineva, se spăla trupul mortului și se îmbrăca cu cele mai bune haine pe care le avusese. Mortul se ținea trei zile, iar în ziua îngropăciunii era condus de vecini, rude și preoți către biserică.

Dacă mortul fusese țăran, fiul său trebuia să umble cu capul descoperit, netuns și neras timp de șase luni. Același lucru îl făceau și boierii, dar numai timp de 40 de zile.

III. Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova

Capitolul I. Despre religia moldovenilor

Religia creștinească a fost adusă pe față în vremea lui Constantin cel Mare, dar probabil că mulți locuitori urmaseră steagul lui Christos cu mult înainte. Toți moldovenii țineau de biserica creștinească a Răsăritului, mai puțin cei de neam unguresc, care erau papistași. Citeau în biserică Sfânta Scriptură după tălmăcirea celor șaptezeci de tălmaci, posteau miercurea și vinerea și la cele patru mari posturi din an.

Poporul era însă plecat și spre eresuri și se mai închina și la câțiva zei necunoscuți, probabil proveniți din vechii idoli ai dacilor: Lado și Mano, Zina (!), Drăgaica, Doina, Ursitele, Paparuda, Zburătorul, Legătura, Farmecul, Descântecul și alții.

Capitolul II. Despre tagma bisericească

Biserica Moldovei se afla sub îndrumarea mitropolitului, uns de patrarhul de la Țarigrad. Mitropolitul hotăra toate lucrurile ce se săvârșeau în biserica moldovenească, totuși arhiereii erau hotărâți de domnitor.

Arhiereii așezau în slujbă sau îi scoteau pe preoți, dar nu și pe stareți și arhimandriți, ce puteau fi judecați numai de divanul domnesc.

III. Despre mânăstirile din Moldova

Toate mânăstirile din Moldova au fost așezate după canoanele Sfântului Vasile. Mânăstirile erau fie închinate cetății Ierusalimului, muntelui Sinai ori Sfântului Munte, fie erau slobode. Domnii și boierii care ctitoreau mânăstiri, lăsau moștenire mânăstirii tot atâta cât lăsau și fiilor lor.

Mânăstirile plăteau și ele dajdie, la rândul lor, la domnie, după starea moșiilor lor.

Călugării ascultau canoanele Sfântului Vasile cel mare și nu mâncau carne, nici nu ieșeau din mânăstirea lor decât dacă le cereau egumenii. Ospeția era la mare cinste în mânăstirile Moldovei, care găzduiau orice drumeț, de orice religie ar fi fost, creștin sau turc, evreu, ori armean.

IV. Despre graiul moldovenilor

În graiul moldovenilor se găseau multe cuvinte latinești, cuvinte vechi rămase de la strămoșii daci, precum și cuvinte din graiul turcilor, grecilor și leșilor.

Moldovenii rosteau cuvintele altfel decât muntenii, schimbând silabele bi în ghi (bine-ghine), pi în chi (piatră-chiatră) și altele.

V. Despre literele moldovenilor

Până în vremea lui Alexandru cel Bun, moldovenii scriau cu litere latinești. Domnitorul a hotărât să le schimbe cu cele slavone. Acestea nu ajungeau pentru scrierea tuturor cuvintelor moldovenești și atunci s-au creat noi litere. Alfabetul moldovenesc a ajuns cel mai mare din Europa, având 47 de litere și semne.

În vremea lui Vasile Lupu lucrurile au început să se schimbe. Acesta a intemeiat la Iași o școală grecească, apoi a rostuit o tipografie grecească și moldovenească. Au început să se citească în graiul țării cărțile bisericești.

Mai târziu unii moldoveni au învățat și latinește, ajungând, unii dintre ei, cronicari de seamă, ca Miron Costin.